Un sinopsis

 

Moștenirile se întrupează în nenumărate bunuri și obiecte, emoții, gesturi mici, trăsături în care îi regăsim pe cei care nu mai sunt, în gusturi și mirosuri care ne proiectează în trecut sau ne dictează alegerile pe care le facem în prezent. Spații originale / Gesturi legalizate este o instalație performativă care pune în dialog obiecte fizice și emoționale moștenite de performerele Ioana Marchidan și Simona Dabija cu obiectele artistice create de Dimitrie Gora, într-un spațiu fizic, expozițional, al cărui design e realizat de Maria Ghement și Justin Baroncea și un spațiu sonor realizat de Alexandru Suciu. Dezvoltat dramaturgic de Rucsandra Pop și îngrijit de Alex Radu în cadrul simbolic al clădirii Malmaison, procesul creativ de prelucrare a ideii de moștenire și reconstrucție identitară personală și colectivă capătă valoare de ritual de reflecție și regenerare comunitară. Titlul ales invocă o altă moștenire culturală, romanul scriitorului optzecist Gheorghe Crăciun, Acte originale / Copii legalizate.

​

A V-a producție a programului curatorial Open Context, început în 2021 la /SAC @ Malmaison, Spații originale / Gesturi legalizate propune o incursiune colaborativă între performativ și vizual, re/prezentând modurile în care ne raportăm la moșteniri: atât la nivel personal și intergenerațional, în relație cu moștenirile personale, cât și ca societate, în baza dinamicilor politice, antropologice și socio-culturale ce implică moștenirile colective.

​

Povestea

 

O colecție de ziare vechi, un binoclu, cutii de conserve, două tablouri, niște blănuri de nurcă, ouă fierte perfect astfel încât gălbenușul să nu fie nici tare nici moale, cărți polițiste, tratate de anatomie, mirosul cartofilor prăjiți sau al lenjeriei proaspăt spălate și apretate, un dinte de aur, culoarea ochilor, o pereche de pantaloni atârnați într-un cuier, bani, case locuite acum de alte familii sau camere golite de viață, niște chei căzând pe podea, mâini pufoase, muzică clasică, un aragaz „comunist” pe care plutește imaginar o rățușcă. Moștenirile lăsate de cei care nu mai sunt se întrupează în nenumărate obiecte, gesturi mici pe care le ducem mai departe, de emoții, de trăsături în care îi regăsim pe ei, în gusturi și mirosuri care ne proiectează în trecut sau ne dictează alegerile pe care le facem în prezent. Pornind de la povești de familie pe care simt că le duc cu ele, Ioana Marchidan și Simona Dabija propun o cartare performativă a ideii de moștenire. Spațiul performativ, al cărui design e realizat de Maria Ghement și Justin Baroncea, pune în dialog obiectele fizice și emoționale aparținând celor două performere cu obiectele artistice create de Dimitrie Gora. Performance-ul e construit și este prezentat publicului întâi în cadrul unei expoziții în spațiul /SAC @ Malmaison, o clădire care este ea însăși un simbol al felului cum avem grijă, sau mai degrabă nu, ca societate, de moștenirile colective. Plasat în acest cadru simbolic, procesul creativ de prelucrare a ideii de moștenire propus de Simona Dabija, Ioana Marchidan și echipa care le însoțește în această reconstrucție identitară personală și colectivă capătă valoarea unui ritual de reflecție și regenerare comunitară. Demersul va fi itinerat la Baia Mare și Cluj. Titlul ales invocă o altă moștenire colectivă, romanul Acte originale / Copii legalizate al scriitorului optzecist Gheorghe Crăciun. Corpul și corporalitatea au fost teme care l-au preocupat pe autor până la obsesie.

—
Moștenirile pot fi materiale, genetice, emoționale, senzoriale, culturale sau de statut. Cele două artiste explorează creativ folosindu-se de corpurile lor și de amintiri amuzante, duioase sau dureroase, toate laturile acestui cub rubik mnemonic care este moștenirea. Lucruri pe care le tratăm cu indiferență atâta vreme cât bunicii sau părinții sunt în viață capătă o importanță atunci când acești oameni dispar și stârnesc în noi întrebări. Cât de responsabili suntem noi cu ceea ce primim? Ce lasă cu adevărat în urmă un om care moare, dincolo de niște obiecte care sunt împărțite între urmași în mod echitabil sau în feluri care nasc tensiuni și certuri în familie? Ce moștenim și ce facem cu această moștenire? Cum negociem cu presiunea de a duce mai departe lucrurile începute de cei de dinainte și tentația de a o lua de la zero fără a ne păsa de ce a fost înainte? Cum rezolvăm tensiunea între „ei și-au făcut treaba lor” și „eu îmi fac treaba mea”? Ne încărcăm cu istoria și cu lucruri nerezolvate sau ne vedem de viața noastră? Și oare chiar putem să ne vedem de viața noastră fără un
proces asumat conștient de vindecare? Toți trăim, conștient sau nu, cu aceste întrebări în noi și nici una din aceste întrebări nu are un răspuns simplu. Alegerea de a lăsa inteligența corpului să caute răspunsuri acolo unde mintea nu le găsește, fără a avea pretenția de a face ordine în acest haos existențial, e poate cea mai cinstită cale de explorare a subiectului. Iar lucrurile devin cu atât mai interesante cu cât, deși artistele pornesc de la povești de familie foarte diferite, ajung la concluzii care se întrepătrund.

 

Gânduri despre proces

 

Întâi au ieșit la suprafață poveștile, am discutat mult despre viețile noastre personale și despre tipurile de moșteniri. Ulterior, ne-au fulgerat prin minte obiecte care ne-au rămas și ne-am gândit ce ar fi cel mai relevant pentru noi de inclus în spațiu. Obiectele alese sunt prelungiri ale oamenilor care nu mai sunt. Ele pot dezbina sau aduce împreună o familie. Obiectele conturează micro-spații în spațiul performativ. Coregrafia am construit-o reiterând memorii, senzații, și trăiri din copilăria noastră în raport cu aceste
bunuri.”

— Simona Dabija

 

„Mișcarea vine organic în această instalație performativă. Putem considera corpul drept o moștenire. Acest corp caută să găsească succesiunile pe care le dobândim, de la atributele genetice, până la cele emoționale. Am încercat să încorporăm mai multe tipuri de moșteniri, inclusiv amintirile, care uneori vin distorsionate din cauza trecerii timpului.”

— Ioana Marchidan

 

„Un lucru pe care l-am înțeles este că poveștile circulă de la unii la alții și că această fibră socială pe care o țesem poate deveni mai rezistentă dacă suntem conștienți de cât de asemănători suntem. Nu vrem să dăm publicului lecții, ci să-l incităm să-și chestioneze relația proprie cu moștenirile. Cred că această instalație performativă vine într-un moment de maturitate în care generația noastră se ia în sfârșit la trântă cu moștenirile primite, atât la nivel personal, cât și colectiv.”
— Rucsandra Pop

 

„Moștenirile sunt de două feluri — materiale (obiecte concrete) și imateriale (care ne rămân stocate în corp și în minte: imagini, sunete, mirosuri etc. și care apar atunci când sunt declanșate de diverși factori). Construim o instalație care ține împreuna moșteniri care provin de la 3 persoane. Prin sunet, mișcarea performerelor și prin lumină (la care se adaugă elementele tehnice prezente în spațiu — boxe, subwoofer, stative, microfoane) obiectele și personajele devin o compoziție parcursă liber și percepută subiectiv de fiecare spectator pe baza propriilor decizii de utilizare a spațiului.”

— Maria Ghement

 

„Plită, ramă cu fotografii, stative cu lumini, un ibric vor fi centrifugate pe perimetru, cu rol funcțional în dramaturgia performativă. Boxe pe tavan și la capătul sălii — între uși — aragaz, rățușcă, pokemon și cratița pe scaun. Pe mijloc, un paravan armonic segmentat și recompus în funcție de necesitățile dictate de coregrafia generală. Paravan perforat de (inter)acțiune în tandem. Perete articulat pe roți, atractor de ziare, linguri, genți, binocluri și-o măsea.”
— Justin Baroncea

 

„Instalațiile mele, precum «MacGas» și «Brave Pikachu», sunt concepute prin îmbinarea obiectelor cotidiene din copilăria mea cu elemente nostalgice și ironice. Aceste instalații nu doar că se integrează în peisajul galeriei, dar îl și redefinesc, creând un dialog între trecut și prezent. Actul performativ al coregrafelor adaugă o dimensiune dinamică, făcând ca fiecare instalație să devină o parte integrantă a unui peisaj viu și interactiv. În acest context, instalațiile devin puncte focale de interacțiune și reflecție, invitând spectatorii să-și reconsidere propriile amintiri și identitatea națională.” — Dimitrie Gora

 

„Privesc din nou, atent, cum în spațiul expozițional (de la /SAC @ Malmaison) se construiește un cadru performativ, un spațiu de expoziție și performance. A curatoria o expoziție de grup este un demers foarte diferit de a produce/curatoria o instalație performativă, dar cadrul, spațiul-context, așa cum încerc să îl creez în ambele ipostaze, rămâne un loc de întâlnire, cu maniere de abordare implicit colaborative. Acest cadru devine un spațiu-momentum care începe cu (sau se stârnește din) descoperirea și explorarea unor intersecții de preocupări artistice pe de-o parte (corpul-memorie/colecție/arhivă, acțiunile performative și chiar cuvintele rostite care devin imagini memorabile, spații-în-spațiu-...-în-spațiu, ș.a.m.d.) și de teme personale, pe de altă parte. În acest caz, este un fel de zoom out, pornind de la moștenirile personale la tipare generale ale relațiilor noastre cu moștenirile și până la asumarea moștenirilor culturale și patrimoniale colective. Referindu-mă la titlul instalației, care parafrazează titlul unui roman, el esențializează/ reflectă preocupări centrale ale programului nostru curatorial. „Spații originale” trimite la dorința de a crea spații noi, specifice fiecărei instalații și teme, care nu înlocuiesc, ci se hrănesc din spațiul-context (loc/instituție/istorie/valoare culturală, socială, ș.a.m.d.). „Gesturi legalizate” se referă la preocuparea pentru modurile în care acțiunile/gesturile performative pot să devină imagine memorabilă, și de ce nu, chiar iconică.
În timpul procesului de lucru îmi (re)formulez întrebările specifice (intenții-piruete curatoriale): putem crea o perspectivă „zoom in — zoom out” (prin temă), care să se regăsească în construcția atentă a spațiului performativ — un spațiu nou, delimitat de instalația arhitecturală și echipamentele sceno-tehnice ce pun împreună și echilibrează într-un sistem relațional obiectele artistice cu cele emoționale și cu acțiunile-gesturile performative? Pentru că acest spațiu specific se construiește într-un spațiu-context cu o identitate curatorială, /SAC @ Malmaison, care la rândul său este ancorat într-o comunitate context, Atelierele Malmaison, (care creează și devine moștenire culturală și) care ocupă două etaje din acest edificiu emblematic pentru temă, Malmaison, o moștenire colectivă patrimonială și culturală, cu cei aproape 200 de ani de istorie semnificativă. Un edificiu care este acum într-un nou moment de cumpănă, așteptând ca responsabilii politici să îi decidă soarta între statutul meritat de patrimoniu și cel de adunătură problematică de cărămizi
pe un teren, evaluabilă (doar) în potențial imobiliar. Mă întorc cu un zoom-piruetă la ecourile — pe cât de personale posibil — pe care tema le are pentru mine. Anume la moștenirile care ne definesc chiar și în prezent anumite moduri de a fi, de a reacționa. De exemplu, a
asculta muzică și a reacționa embodied, a dansa, este pentru mine o astfel de moștenire, este din naștere, îmi curge prin vene. Nu sunt performer, dar în tot ceea ce fac în artă încerc să aduc subtil ceva din asta, de la încercarea de a coregrafia actul de a te plimba într-o expoziție, la toate intențiile curatoriale din acest program de instalații performative colaborative inter/multi/trans-disciplinare — Open Context la /SAC @ Malmaison.”
— Alex Radu